"Daca vrea cineva sa fie mantuit..." (Mc 9, 35)
Duminica aceasta soseste in calendarul sufletesc al Postului dupa ce, mai intai, a trecut prin "zdroaba" duhovniceasca a unei saptamani de foc duhovnicesc. Miercuri seara in slujba Deniei s-a cantat, scara suitoare intru pocainta, canonul cel mare al Sfantului Andrei Criteanul, iar vineri seara, la Denia Acatistului Maicii Domnului, cantarea plina de lumina a Acatistului. Doua refrenuri sunt, asadar, cele care ne insotesc in exegeza Evangheliilor citite in Duminica a V-a a Postului, numita si a Sfintei Maria Egipteanca (a carei viata s-a citit in cadrul slujbei Canonului): "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma" si "Bucura-te Mireasa, pururea Fecioara". Refrenul unei adanci pocainte si a unei adanci inaltari prin smerenie, intru slava cereasca.
Astfel bate si inima cugetatoare a Bisericii. Pe de o parte, ne intalnim cu Hristos Domnul, Cel care cere ucenicilor Sai adanca si luminoasa cunoastere de sine, pentru ca nu cumva sa se umfle in parerea de sine (Evanghelia de la Mc 9, 32-45), pe de alta parte, lectia pe care Hristos o da lui Simon, cartitorul la gestul de adanca smerire al femeii celei pacatoase (Le 7,36-50). Aspre icoane ale unei analizeduhovnicesti la vreme de Post Mare si nu numai. Desigur, punctul comun incandescent, care uneste cele doua texte evanghelice, este acest apel la smerire pe care Dumnezeul Cel viu il face catre ucenici - in general, deci si catre noi - pentru ca sa ne putem bucura de frumusetea lumii, asa cum o face Insusi Hristos.
Ce grea lectie, nu-i asa, sa constati ca un copil (Mc 9,37) si o femeie pacatoasa (Lc 7,44-50) sunt antidotul la aroganta corectitudinii noastre spirituale (macar atunci cand aceasta este atinsa). Hristos arata de-acum - si vremea Postului spre aceasta este pusa - care este lentila duhovniceasca prin care trebuie sa treaca raza cunostintei, pentru ca sa intelegem de ce mai tine Dumnezeu lumea in ciuda relelor ei. Numai ochiul adanc al lui Dumnezeu putea sa surprinda framantatura de gand, iar din framantatura, cocolosul de ingamfare care strica efortul ucenicesc al Apostolilor si al lui Simon, fariseul caruia nu cred ca i-a mai tihnit prea mult din bogatia mesei. Pentru ca, si intr-un caz si-n celalalt, Hristos nu Se pierde in prea multe explicatii. El spune cu mana pe inima lui Dumnezeu ca atat intaietatea in slujire, cat si calitatea slujirii aduse lui Dumnezeu nu constau in multa agitatie si planuiala omeneasca, cat mai ales in deplina punere a inimii si a gestului in lucrare smerita, lipsita de spectacular, dar curata, deloc indiferenta....
O inima de copil si curatia gesturilor unei pacatoase pocaite sunt lucrurile de la care Hristos rezideste lumea, aratand ca de-acum ceea ce marcheaza relatia cu Dumnezeu este un soi de camaraderie (i-as fi spus "tovarasie", de n-ar fi spurcat unii sensul cuvantului) in care ierarhia se pastreaza pornindu-se de la cel care face mai mult pentru celalalt.
Lectia o da Hristos Iisus, Cel care ramane mai mare peste sufletele noastre prin Patima, Moartea si Invierea Sa, "cel din urma dintre toti" facandu-Se: "...Arhiereu al bunatatilor celor viitoare, venind prin cortul cel mai mare si mai desavarsit - nu facut de mana, adica nu din zidirea aceasta -, a intrat o data pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu insusi Sangele Sau, aflandu-ne noua rascumparare vesnica" (Evrei 9,11-12), cum ne umple auzul Apostolul Duminicii acesteia. Iar ceea ce vindeca Hristos, prin aceasta slujire a Lui, este "curatirea cunostintei de faptele cele moarte" (Evr 9, 14), acelea care n-au cum entuziasma pe Dumnezeul Cel viu.
De aici si rostul prezentei icoanei Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca in preaplinul de Duh al Duminicii acesteia. Cea care ascunde in taina pocaintei sale si inima copilului si gesturile de tandrete convertita ale pacatoasei. Cantarea vecerniei incepe astfel: "Il oprea cu vederea celor cinstite intinaciunea cea mai dinainte, ce se tragea din pangariri, dar simtirea si cugetul celor ce s-au facut de tine, maica de Dumnezeu inteleptita, s-a facut tie intoarcere spre cele mai bune, ca privind spre icoana binecuvantatei fiice a lui Dumnezeu si caindu-te de toate pacatele cele mai dinainte, prealaudata, cu indrazneala mare te-ai inchinat cinstitului lemn" (Stihira I-a a lui Anatolie, glas 6). Tot vecernia la stihoavna cuvioasei spune: "Vanarile sufletului si patimile trupului le-ai taiat cu sabia Postului, pacatele gandului cu tacerea sihastriei le-ai inecat, cu curgerile lacrimilor tale ai adapat toata pustia si ne-ai odraslit noua roade de pocainta. Pentru aceasta cinstim pomenirea ta, Cuvioasa!"
O atingere de Cruce sa faca atat de mult, iar noi, facatori mereu ai gestului de inchinare, ba chiar de mii de ori atingand Crucea, niciodata sau chiar arareori schimband cate ceva in noi, insuficient pentru ca sa ne facem osarduitori constanti, fideli ai imparatului Slavei?!
Trebuie sa recunoastem ca numai o inima de copil ar putea simti ceea ce desfranata aceea ce trecuse marea, platind cu trupul plutirea peste ape, a simtit, luand in serios (tot cum numai un copil poate lua) teribilul legamant al curatirii de pacate. Ce taina a inimii si-a adancii constiinte a pacatului o leaga pe femeia aceasta de Hristosul Cel viu! Ea, care platea cu trupul, omorandu-si-l, calca pe ape...
Si iarasi trebuie sa recunoastem ca boala care ne-a cuprins si, uneori, ne mai da junghiuri aducatoare-aminte ca n-am scapat de ea, tine de o anumita aroganta, mereu amintindu-ne noua si aratand aceasta celorlalti oameni, cat de mareti suntem postind, rugandu-ne, citind Scriptura, cantand cantari duhovnicesti... Pe cand ei, "ceilalti", nu fac nimic din toate acestea si atunci ii judecam, etichetandu-i, sfidandu-i cu biciul limbii noastre, infierandu-i nu de putine ori in cuvinte aspre.
Vai noua, aroganti cuminti! Nevazatori ai puterii Crucii lui Hristos care, intr-o clipa, schimba oamenii, facand minuni, redand pe cei pierduti familiei lor si familiei celei mari care este - sau ar trebui sa fie - Biserica. Prea preocupati de a ne prezenta cat mai bine inaintea lui Hristos (ceea ce nu-i rau deloc) uitam sa ne mai suflecam manecile in lucrul cu inima de copil si-adancimi de mir al smereniei, pentru ceilalti...
Si cate minuni s-ar putea face si prin slujirea noastra!...
Parintele Constantin Necula
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu