Iată-ne ajunşi la
ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul săptămânii lăsatului sec de
carne, care precede „Duminica Iertării", două zile — Miercurea şi Vinerea
— au fost rezervate spre o „postire" deplină: Sfânta Liturghie nu s-a
oficiat, iar întreaga rânduială şi tipicul slujbelor poartă caracteristicile
liturgice ale Postului.
Miercurea, la Vecernie, ne-am bucurat de venirea Postului prin acest imn minunat:87819 izgonirea-din-rai
Miercurea, la Vecernie, ne-am bucurat de venirea Postului prin acest imn minunat:87819 izgonirea-din-rai
„Răsărit-a
primăvara postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne
curăţim pe noi
fraţilor de toate spurcăciunea şi Dătătorului de
lumină să-I zicem:
Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni."
Biserica pomeneşte apoi, în Sâmbăta lăsatului sec de brânză,
pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost „luminaţi prin postire": sfinţii,
care sunt modelele pe care trebuie să le urmăm, călăuzitori în dificila
„artă" a postirii şi a pocăinţei. în nevointa la care suntem gata să
purcedem nu suntem singuri:
„Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor
părinţi: pe
Antonie căpetenia,
pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi
împreună şi vieţile
acestor ca un alt Rai al desfătării cu gândul
socotindu-le..."
În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei „Duminica
Iertării" dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat:
„Izgonirea lui Adam din Rai". Această denumire totalizează, într-adevăr,
întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim că omul a fost creat pentru Rai,
pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El. Păcatul
omului l-a lipsit pe om de acea viaţă binecuvântată iar existenţa lui pe pământ
s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide uşa raiului celui
ce-L urmează iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseţii împărăţiei lui Dumnezeu
prin viaţa noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească. Astfel, la
începutul Postului suntem ca şi Adam:
„Scosu-s-a Adam
din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi
şezând în preajma
lui plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă
zicea: Vai mie ce
am pătimit cu ticălosul. O poruncă am călcat a
Stăpânului meu şi
de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel
ce eşti pentru mine
sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a
făcut pe tine şi pe
mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru
aceasta şi
Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară
ci voi să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel
ce vine la Mine nu îl voi goni afară."
Postul este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat,
din temniţa „acestei lumi". Iar pericopa vanghelică a acestei ultime
Duminici (Matei, VI, 14—21) stabileşte condiţiile acestei eliberări. Prima este
postirea — refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre
decăzute, ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii
asupra spiritului. Pentru a fi eficace, totuşi, postul nostru nu trebuie să fie
fariseic, nu trebuie să ne „fălim" întru acesta. Nu trebuie „să ne arătăm
oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns". Cea de-a doua
condiţie este iertarea — „că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi
vouă Tatăl vostru Cel ceresc". Biruinţa păcatului, principalul semn al
stăpânirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima
încercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea:
reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între
mine şi „vrăjmaşul" meu iertarea lui Dumnezeu însuşi. A ierta este
depăşirea „punctului mort" în relaţiile umane şi raportarea lor la
Hristos. Iertarea este „crăpătura" împărăţiei cereşti deschisă către
această lume păcătoasă şi decăzută.
Postul Paştelui începe, de fapt, de la Vecernia din această
Duminică. Această slujbă unică, atât de adâncă şi frumoasă, lipseşte din atât
de multe biserici ale noastre. Totuşi nimic nu destăinuie mai bine
„tonalitatea" Postului Mare în Biserica Orientală; nicăieri nu se
manifestă mai bine chemarea sa profundă către om.
Slujba începe cu o vecernie solemnă, cu slujitori îmbrăcaţi
în veşminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului „Doamne strigat-am
către Tine..." anunţă venirea Paştelui şi, dincolo de Post, apropierea
Paştelui „Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi nevoinţelor
spirituale. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de
bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Spiritului, întru
care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă
a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne".
Urmează, apoi, Intratul cu cântarea: „Lumină lină a Sfintei
slave". Preotul slujitor înaintează către „scaunul cel de sus" din
spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă
sfârşitul unei zile şi începutul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile
vesteşte începutul Postului;
„Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta;
Când mă necăjesc degrab mă auzi! Ia
aminte spre sufletul meu, şi-l
mântuieşte pe el"
Ascultă melodia unică a acestui stih — această strigare care
dintr-o dată umple biserica: „când mă necăjesc degrab mă auzi" — şi vei
înţelege acest moment de început al Postului Mare: tainica întrepătrundere
dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se
apropie acum de sfârşit. Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a
frumuseţii Împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin,
nici o altă bucurie, nici un alt ţel; realizez, de asemenea, că sunt exilat din
acest cămin în întunericul şi tristeţea păcatului: - „când mă necăjesc!" -
. Iar în cele din urmă îmi dau seama că numai Dumnezeu mă poate ajuta în
această durere, că numai El poate „griji de sufletul meu". Pocăinţa este,
mai presus de orice, o chemare disperată către acel ajutor divin.
Repetăm de
cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit! Veşmintele luminate sunt puse
deoparte; luminile sunt stinse. Când preotul slujitor rosteşte cererile pentru
ectenia de seară, strana răspunde cu ceea ce se consideră a fi „cheia
Postului"; Se citeşte pentru prima oară rugăciunea de post a Sfântului
Efrem Sirul, însoţită de metanii: „Domane și Stăpânul vieții mele...”.
La sfârşitul slujbei, credincioşii se apropie de preot,
cerând unii altora iertare. În timp ce ei săvârşesc acest ritual de împăcare,
pentru că Postul Mare începe prin aceste mişcări ce exprimă dragostea,
reuniunea, frăţia, strana intonează cântările pascale.
Vom rătăci
patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina
Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.
Alexander Schmemann, Postul Mare, pp. 28-30.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu