http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2011/03/canonul-mare-al-sfantului-parintelui.html
În prima săptămână a Postului Mare şi la Denia din Joia
săptămânii a cincea se oficiază în Biserica Ortodoxă slujba Canonul cel Mare.
Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul († circa 740 d.Hr.),
este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de necesitatea
chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de importanţa pe care o
are pocăinţa în viaţa noastră.
În aceste prime zile ale Postului Mare, Biserica ne adună pe toţi în jurul analogului pentru a cânta împreună Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, un text bogat în simbolistică şi dens în înţelesuri. O scurtă radiografie a scopului, a aplicabilităţii şi a valorii acestui „plânset înainte de moarte“, cum a fost numit Canonul cel Mare de către teologul grec Ioannis Fountoulis.Canonul cel Mare este o Biblie în miniatură. Citind Canonul cel Mare poţi ajunge să cunoşti întreaga istorie scripturistică, prin cele opt cântări despre personaje din Vechiul Testament, şi prin ultima cântare, cea de-a noua, cu personaje din Noul Testament.
Din punct de vedere al structurii, acest canon este un imn
liturgic alcătuit din multe stihiri (peste 250), organizate în nouă cântări.
Fiecare cântare începe cu un irmos (o strofă care dă tonul pentru stihirile
care urmează) şi se încheie cu două laude de cinstire, una adresată Sfintei
Treimi şi una către Maica Domnului. Acest imn mai este cunoscut şi sub
denumirea de „Canonul Mare“, nu doar pentru numărul mare de stihiri, ci şi
pentru profunzimea învăţăturilor teologice. Bogăţia şi frumuseţea canonului reprezintă
pentru credincioşi un îndemn la pocăinţă şi la meditaţie biblică. În special,
sunt evocate numeroase personalităţi ale Vechiului Testament care I-au slujit
lui Dumnezeu cu mult devotament; astfel, credincioşii sunt îndemnaţi să fie
primitori ca Avraam, să fie răbdători ca Iov, să fie ostenitori ca Iacob pentru
împlinirea dorinţelor pe care le au, să fie postitori asemenea lui Moise.
Canonul Sfântului Andrei Criteanul este citit în patru părţi
în primele patru zile ale Postului Mare în cadrul Pavecerniţei Mari.
Monument al imnografiei creştine răsăritene
Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul (†
circa 740 d.Hr.), este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie,
de necesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de
importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră. Despre autorul Canonului,
despre valoarea şi aplicabilitatea sa în lume vom aminti câteva lucruri în cele
de mai jos.
Autorul Canonului, Sfântul Andrei Criteanul, s-a născut în
Damascul Siriei, în jurul anului 660 d.Hr. Adolescent fiind încă, şi-a început
viaţa monahală la Mănăstirea Sfântului Sava din pustiul Iudeii, din Ierusalim.
Mai târziu a mers la Constantinopol ca reprezentant al Patriarhiei
Ierusalimului. În Constantinopol s-a îngrijit de tineri până la data când a
fost ales mitropolit al Gortinei, localitate din Insula Creta – Grecia. În anul
712, la presiunea împăratului bizantin şi împotriva voinţei sale, a fost în
partida monotelistă, dar a retractat mai apoi. Moare în anul 740 în localitatea
Eresso, din Insula Lesbos – Grecia. Amintirea lui se face în fiecare an la data
de 4 iulie.
Opera Sfântului Andrei Criteanul
Sfântul Andrei Criteanul a fost un bun orator şi poet. Ca
orator a scris Omilii la diferite sărbători, prezentând pentru prima dată
sistemul sărbătorilor. Însă cea mai importantă specie de poezie creştină pe
care a redactat-o a fost Canonul, o nouă speţă a poeziei bisericeşti mult mai
lungă în comparaţie cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (opt sau nouă bucăţi
poetice cu structură şi melodie proprii). A scris idiomele, canoane la Învierea
Dreptului Lazăr, la Duminica Mironosiţelor, la Naşterea Maicii Domnului, la
zămislirea Sfintei Ana etc., creaţii din care se inspiră masiv Sfântul Teodor
Studitul. A scris şi un mic poem de 128 trimetri iambici în care-şi exprimă
adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic, din anul 651.
Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel
Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei şi a pocăinţei.
Canoanele liturgice au apărut la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul
secolului al VIII-lea, înlocuind în mare măsură imnurile liturgice numite
condac. Sfântul Andrei Criteanul a fost considerat drept ‘părintele
canoanelor’, fiind deci primul alcătuitor de canoane şi iniţiatorul acestei
specii imnografice în Biserica grecească. Însăşi titulatura de ‘cel mare’
subliniază întinderea acestuia, un poem vast de 250 de strofe, cel mai mare
canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii.
Citit în primele patru zile din întâia săptămână a Postului
Mare şi integral în Joia din săptămâna a cincea, Canonul cel Mare, datorită
gândurilor înălţătoare pe care le transmite, temelor necesare în viaţa
fiecăruia (smerenia, pocăinţa, străpungerea inimii), precum şi a profunzimii
sale, devine un îndreptar şi un îndrumar pentru viaţa noastră. Conţinutul
Canonului Mare este unul duhovnicesc, un profund dialog al omului păcătos cu
propria conştiinţă, care-i atrage atenţia asupra celor săvârşite. Se poate
observa alternanţa a două planuri: sufletul păcătos care-şi plânge păcatele
pentru că nu a urmat calea drepţilor, ci a urmat largul drum al rătăcirii şi
care din străfundurile inimii strigă: ‘Iartă-mă! Păcătuit-am la cer şi înaintea
Ta!’, şi cel al fiinţelor umane ajunse la starea de îndumnezeire, prin
pocăinţă.
Canonul cel Mare – unirea Testamentelor
În Canonul cel Mare se poate observa direct îmbinarea dintre
Vechiul şi Noul Testament, o urcare şi o revenire permanentă la început. Prin
unirea în Canonul cel Mare a troparelor vetero şi neo-testamentare, Andrei
Criteanul arată că Vechiul Testament nu se împlineşte decât în Noul Testament
şi, prin urmare, omul se întregeşte în Adam cel nou, Mântuitorul Iisus Hristos.
Puntea de legătură reprezintă profeţii, prezentaţi adesea ca fiind cei care au
trezit din nou conştiinţa venirii unui Răscumpărător şi au încercat adesea
întoarcerea poporului ales. Din simpla observare a izvoarelor folosite la
elaborarea Canonului vom observa cu cât rafinament a unit Sfântul Andrei
Criteanul teologia vetero-testamentară de cea neo-testamentară.
În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul nu avem
de-a face cu două testamente separate, ci cu unul singur care leagă ambele
părţi, pentru că unitatea este nedespărţită. Deşi foloseşte un număr extrem de
mare de citate din Pentateuh şi în special din Cartea Facere, Andrei Criteanul
acoperă întreaga perioadă vetero-testamentară. Ceea ce este mai interesant este
faptul că în citatele neo-testamentare Sfântul Andrei Criteanul foloseşte cu
predilecţie textele celor patru Evanghelii – şi în special textele Evangheliei
lui Luca, Apostolul umanităţii – şi mai puţin celelalte scrieri. De la cântarea
a 8-a, citatele vetero-testamentare dispar cu totul, abundând acum citatele
neo-testamentare, precum şi câteva aluzii la kerigma apostolică. Prin
raportarea continuă de la Vechiul Testament la Noul Testament omul este chemat
să treacă puntea de la cel vechi la cel nou, de la omul cel păcătos şi
înstrăinat de Dumnezeu la făptura cea nouă în Iisus Hristos.
Despre frumuseţea Canonului
Referindu-se la frumuseţea şi importanţa sa, teologul grec
Ioannis Fountoulis a scris următoarele: ‘(Canonul cel Mare) nu este nimic mai
mult decât un cântec de lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de
jale. Poetul se găseşte la sfârşitul vieţii sale. Simte că zilele lui sunt
puţine, viaţa lui a trecut. Meditează la moarte şi la judecata dreptului
Judecător, care-l aşteaptă. Vine să facă o retrospecţie, o trecere în revistă a
duhului lumii. Se aşază ca să discute cu sufletul său. Însă darea de seamă nu
este încurajatoare. Lanţul cel greu al păcatului îl strânge. Conştiinţa îl
verifică. Şi poetul plânge mereu pentru prăpastia faptelor sale rele. În
plânsul acesta se ia la ceartă cu retrospecţia din Sfânta Scriptură. Însă
legătura plânsetului cu Scriptura este foarte naturală. Ca om al lui Dumnezeu,
poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca să îşi evalueze destinul său.
Cercetează unul câte unul modelele sfintei cărţi. Rezultatul
comparaţiei este de fiecare dată groaznic şi cauză a noilor bocete. A imitat
toate faptele rele ale tuturor personajelor istoriei sfinte, însă nu şi faptele
cele bune ale sfinţilor. Nu îi rămân decât pocăinţa, zdrobirea şi refugiul în
mila lui Dumnezeu. Şi aici deschide perspectiva optimistă a poetului. A găsit
pocăinţa la uşa Paradisului. Nu are să prezinte fructele pocăinţei; oferă însă
lui Dumnezeu inima sa zdrobită şi sărăcia duhului său. Modelele biblice: al lui
David, al vameşului, al desfrânatei şi al tâlharului îl încurajează.
Judecătorul se va milostivi şi de acesta, care a păcătuit mai mult decât toţi
oamenii’
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu